De ce s-ar încumeta cineva să construiască o trilogie la trecerea dintre mileniul al doilea şi al treilea, când se citeşte tot mai puţin şi microtextul triumfă? Să fie o pornire nestăvilită, maniacală ori o încercare de ordonare într-un sistem a temelor şi motivelor abordate în scrieri anterioare? La alte explicaţii, cum ar fi captivarea cititorilor de diverse categorii, nici nu mă gândesc. De aşa ceva am putea vorbi în cazul lui Marin Preda, cu Cel mai iubit dintre pământeni. Acolo intenţia de captatio este evidentă, intriga fiind dezvoltată în vederea climaxului. Nicolae Breban şi Mircea Cărtărescu, însă, dacă au ceva în comun, ar fi survolarea în mare viteză a cititorului mediu cu scopul de a atinge altitudinea maximă, acolo unde se află în aşteptare febrilă rândurile rărite ale elitiştilor. Cărtărescu o spune explicit: „O carte era până la urmă o sită, un mecanism selectiv, o succesiune de grile şi probe din ce în ce mai dificile, aşa încât hoarda de cititori ce pătrundea în marea sală iniţială să se piardă pe drum" . Mai indulgent cu cititorul, el îşi publică trilogia Orbitor în trepte, la Humanitas: Aripa stângă (1996), Corpul (2002) şi Aripa dreaptă (2007). Breban, însă, se dovedeşte nemilos, oferind un simultan -Amfitrion: Demonii mărunţi, Procuratorii şi Alberta apar toate la Editura Du Style, Bucureşti, 2004.

Obsesii, piruete, şlefuiri

Revenind la intenţionalitate, observ că ambii trilogişti urcă în pagină topoi, laitmotive prezente şi în alte texte ale lor. Breban reconsideră, fără modificări majore, întâlnirea tensionată dintre bărbat şi femeie, acea pândă şi seducţie care îi caracterizează şi pe noii reprezentanţi ai puterii ori pe cei văduviţi de ea. Multdiscutatul nietzscheanism este proiectat în încartiruiri senzuale, luptătorii fiind, de fapt, Don Juani camuflaţi: „donjuanii ascunşi, cei ce se lasă cuceriţi mai degrabă decât cuceresc, cei care provoacă cucerirea, cei ce se lasă vânaţi" . De unde şi încercarea disperată a avocatului Marchievici de a fi admis în apartamentul-salon al Albertei ori în rândurile lumii ieşite la promenadă: „acea stradă-salon, stradă-instituţie, strada-istorie, sistem, cerc închis, arenă, strada-existenţă, strada-carnaval" . Absorbirea în decor îi este îngreunată individului rasat. Mediul poate respinge prin ignorare, aşa încât debusolarea lui Marchievici („Sunt într-adevăr invizibil?") este firească. În fond, eroul brebanian masculin nu se regăseşte nici la polul unde se află grupată marea burghezie, nici la cel ocupat de mica burghezie. Nici în apartamentul Albertei, „aproape un salon cehovian", frecventat de o sumedenie de personaje ierarhizate în funcţie de responsabilităţile casnice, nici pe bulevardul luat în posesie de mulţimea pestriţă. Aristocratul Marchievici se simte peste tot un intrus, invidios pe „impertinenţa de a trăi" a celorlalţi, pipăindu-le „pielea psihologică". Concluzia se impune de la sine: „Cine nu există încearcă tot timpul să existe!" . Intrusul amuşină, tatonează. Aceşti Don Juani rafinaţi sau mahalagii se măsoară reciproc, iar faţă de femei simt teamă. Complexul de inferioritate este transformat într-unul de superioritate, dar angoasa schopenhaueriană persistă.

Nicolae Breban este foarte mândru de tipurile feminine pe care le-a creat în romanele sale. Nu sunt sigur că are de ce. Dând ocol „femeii-statuie-coloană" sau celei faulkneriene, lovită de o „oligofrenie-pasageră" , el are în vedere: „o frumuseţe neliniştitoare, metalică, precum a nebunilor" . Nu se intră în interior, propriu-zis, indiferent cât de mult ar discuta sexele opuse. Bărbatul umblă năucit după o femeie marţială ori, invers, femeia funcţionează ca un soi de pudel pe lângă bărbatul experimentat şi condescendent. Feminitatea este considerată prin raportare la virilitatea ţanţoşă; cea excesivă, stranie şi statuară oprimă, anticipează eşecul masculin. Din nou o măsurare de forţe.

Şi Cărtărescu îşi reordonează obsesiile. Indiferent că citim despre liftul ce alunecă de la un etaj la altul al unei lumi subtil dar ferm ierarhizate ori despre fluturii imenşi hibernând sub gheţuri sau despre cel care-şi întinde aripile pe coapsa mamei, toate sunt imagini deja înregistrate. La fel şi poşeta mamei, Mendebilul, tatuajele ezoterice, parăzile cu care alegorice pe bulevardele bucureştene. Stând cu picioarele proptite de caloriferul cald sau rece, după sezon, din camera lui de deasupra oraşului, naratorul se reflectă în realitate ca într-o oglindă: „privesc Bucureştiul pe fereastra mea triplă ca un retablu baroc" . Supra-tema Orbitorului este exfolierea rozei mistice, dantescă şi senzuală ca în Halimà, sacră şi rafinat perversă totodată: „Pliuri în pliuri, ca un trandafir, ca o vulvă" . Dar roza este şi un labirint şi fiecare petală a ei un palimpsest ce se citeşte la infinit, prin răzuire: „privindu-se pe sine, trandafirului îi cresc, tocmai prin asta, petale noi, care trebuie şi ele privite cu priviri noi, ca şi când mirifica floare ar creşte pe un nerv optic şi cu ea am putea vedea invizibilul" . Primează intenţia decodificării, de unde şi necesitatea selectării dure a cititorilor. Autor, narator şi cititor pun din greu umărul la descifrarea hieroglifei ivite pe covorul-cub ţesut de mama-medium, anchetată de securitate pentru dezvăluirea unor secrete geo-politice şi militare în tapiţeriile ei. Hărţi secrete, fabuloase, nu sunt doar covoarele ţesute în apartament, ci şi tatuajul policolor pe care Herman îl execută pe craniul fetiţei Anca. Peste ani, Mircea o tunde la piele pe purtătoarea palimpsestului şi îşi vede chipul zugrăvit pe scalp. Mai mult, fiecare componentă a feţei sale este alcătuită din împunsături ce reprezintă catastrofe sau narează evenimente reduse la o scară infinitezimală. Viziunea per specula in enigmate permite descompunerea întregului în întreguri mai mici, căci megasistemul este compus din sisteme subordonate: „să ignori restul desenului şi să te fixezi doar pe un detaliu al detaliului iniţial, şi apoi pe un detaliu al detaliului detaliului" .