- Articol tradus de Georgiana Gavriluță

Dintotdeauna am asociat Cimitirul Vesel cu cultul zeului Zalmoxis, cu credinţa că moartea este doar o punte de trecere spre o viaţă mai bună şi, de asemenea, cu tradiţia celtică legată de „moartea fericită”. Cu adevărat fermecătoare această ipoteză, dar cum reacţionezi când realizezi că abia în anul 1935 Stan Ioan Pătraş a sculptat prima cruce?

Încercând să-ţi satisfaci curiozitatea, începi să cauţi răspunsuri. Vei descoperi, curând, faptul că monumentul funerar de la Săpânţa este, fără îndoială, o inovaţie adusă de Ioan Stan Pătraş în 1935, an în care acesta a început să personalizeze cruci funerare încrestând epitafuri. Aceste scurte poeme denotând înţelepciune, umor, dar şi satirice redau identitatea decedatului, oferindu-ne informaţii despre viaţa acestuia/acesteia. Unele sunt triste, vorbind despre vieţi sfârşite tragic prin accidente sau boli, iar altele sunt amuzante.

Un celebru epitaf spune:

Sub această cruce grea
Zace biata soacra mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi citea ea
Voi care treceţi pe aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine iară-i cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi s-a înturna

Un alt mormânt interesant ne arată un conducător comunist local ţinând în mână secera si ciocanul, iar epitaful său spune ironic:

Aici mă odihnesc
Numele meu este Holdiş Ion
Şi cât timp pe lume am trăit
Partidul l-am iubit
Şi am făcut tot posibilul
Ca să mulţumesc poporul

Albastrul intens face ca cimitirul să arate atât de plin de viaţă. Spun unii că Pătraş a folosit albastrul pentru fondul crucilor lui pentru că simbolizează speranţă şi libertate; sau pentru că reprezintă spiritualitate, vindecare şi pace. Unii spun că spre albastrul radiant al Raiului se îndreaptă sufletele decedaţilor după moarte, în timp ce alţii afirmă că albastrul viu cunoscut astăzi drept „albastru de Săpânţa” ar reflecta imagini ale devoţiunii, adevărului şi înţelepciunii. Întrebat fiind ce anume l-a inspirat, meşteşugarul însuşi a răspuns cu sinceritate: „cerul”.

Introducerea inscripţiilor funerare şi includerea imaginilor pentru a reproduce scene din viaţa decedatului sunt, fără niciun dubiu, inovaţiile lui Pătraş, dar niciun mijloc folosit de acesta în realizarea lor nu este inedit: el a exploatat tradiţiile poeziei, picturii şi arhitecturii tradiţionale din zona Maramureşului.

Crucile sculptate şi pictate nu sunt invenţia lui Pătraş, întrucât acestea pot fi găsite la intrarea aşezărilor şi a răscrucilor de drum în multe zone din România; decoraţiile geometrice şi florale şi motivele cosmice, bordura ondulată şi culorile pe care le-a folosit în pictura lui naivă sunt toate inspirate din tradiţia icoanelor pe sticlă şi din modul de vopsire a materialelor textile din zonă (covoare şi costume tradiţionale). Nici epitafurile nu sunt invenţia lui, întrucât metrica lor este cea a tuturor poemelor populare locale (balade, colinde de Crăciun şi bocete); de asemenea, în trecut, ca făcând parte din ritualurile funerare, dirijorul corului trebuia să compună un scurt poem în numele decedatului pentru a mulţumi celor care l-au sprijinit pe durata vieţii. E posibil ca aceasta să fi fost sursa de inspiraţie pentru epitafurile sale, dar şi cele două-trei nopţi care se ţin la priveghi. A folosit cu măiestrie arta populară specifică zonei şi toate mijloacele de expresie de care a dispus; inovaţia adusă de el constă în transpunerea poeziei locale şi a picturii naive pe lemn şi transformarea, cu o intuiţie extraordinară, a crucii funerare în baza pentru epitaful care sărbătoreşte viaţa.

Pătraş a angajat ucenici pentru a-i urma şi şi-a cioplit el însuşi autoportretul îmbrăcat în costum popular. Inscripţia de pe crucea lui ne povesteşte cum a fost nevoit să aibă grijă de familia sa, încă de la o vârstă fragedă, după moartea tatălui său:

Încă de mic copil
Eram numit Stan Ion Pătraş
Vă rog să mă ascultaţi fraţi buni
Ce spun nu sunt minciuni
Toate zilele ce-am trăit
N-am dorit răul nimănui
Dar tot binele pe care am putut
Să-l ofer oricui l-a cerut
Oh săraca lume-a mea
Aşa grea mi-a fost viaţa în ea.

Recunosc că, iniţial, am fost dezamăgită să realizez că cimitirul datează numai din anii ‘30. Mă aşteptam să fie un loc de înmormântare străvechi şi nu un cimitir din secolul XX. Documentându-mă cu atenţie, am descoperit că ar putea fi corectă asocierea cimitirului vesel (o inovaţie într-adevăr recentă) cu credinţele pre-creştine ale localnicilor; cimitirul ar putea avea la origine credinţa că sufletul este nemuritor, după cum dacii credeau „că ei nu mor, dar că cel care se stinge merge la zeul Zalmoxis”.